Cum industria umanitară distruge o ţară
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, inclusiv Brazilia, au adoptat mentalitatea ajutorului internaţional pentru dezvoltarea economică. Republica Moldova nu este nici ea o excepţie. De obicei, critica la activismul organismelor internaţionale ca Fondul Monetar Internaţional, sau Banca Mondială vine din rândurile anti-globaliştilor, care reprezintă în special spectrul politic de stânga. Din păcate, imaginea protestatarilor cu „seceră şi ciocan” şi maiouri cu Mao şi Che Guevara ocultează faptul că există pricini pentru a critica ajutorul internaţional din poziţii clasic liberale sau de dreapta, care au şi o argumentare mai consistentă. Conceptul ajutorului internaţional se bazează pe unul din cele mai răspândite mituri ale sec. XX, după cel al lui Moş Crăciun şi Apocalipsa maya: Planul Marshall. Manualele de istorie şi economie repet aceeaşi litanie: „Planul Marshall” ar fi asigurat recuperarea economică în Europa după al doilea război mondial.
Logica este următoarea: unele ţări, din cauza războaielor, colonialismului, sau poziţiei geografice mai puţin avantajoase, au mai puţin capital (bani, instalaţii, infrastructură, etc.) decât altele. Prin urmare, forţa de muncă nu este la fel de productivă ca în ţările dezvoltate şi, în consecinţă, oamenii sunt mai săraci. Iată de ce ar fi bine să pompăm pentru o perioadă determinată capital în ţara respectivă, ca să aibă un „start” ca şi „toată lumea”, şi să se poată dezvolta de sine stătător mai departe.
Înainte să analizăm logica propriu-zisă, să urmărim datele istorice. Cu tot PR-ul intelectualilor de curte, planul Marshall şi programele asemănătoare nu au fost principalul stimulent al creşterii economice de după război. Marea Britanie a primit, potrivit planului Marshall, o cantitate dublă de ajutor față de Germania, dar economia sa a crescut comparativ mai modest faţă de „miracolul economic” german al anilor 50. Primele semne ale acestuia au apărut chiar înainte de primele tranşe de ajutor, şi graţie reformelor liberale ale Ministrului Economiei (şi apoi Cancelarului) Ludwig Erhard. Şi în Coreea de Sud, Taiwan sau Chile, economiile au decolat numai atunci când ţările au adoptat o orientare fermă spre economia de piaţă. Aceasta nu s-a întâmplat în timp ce au primit fondurile americane şi internaţionale, ci când fluxul de bani s-a întrerupt, şi au fost obligaţi singuri să-l obţină.
Experienţa africană, documentată în mod special de celebrul economist britanic şi consilier al Premierului Margaret Thatcher, Sir Peter Bauer, arată că atât timp cât vin fonduri internaţionale, înfloreşte cleptocraţia (de la cleptomanie) dictatorilor tribali. Cum spunea şi Milton Friedman: „Ajutorul internaţional înseamnă transferarea banilor de către oamenii săraci din ţările bogate spre oamenii bogaţi din ţările sărace”.
Problema economică este că ajutorul internaţional merge de obicei mai întâi în sectorul public. Aceasta duce la umflarea aparatelor birocratice care nu sunt sustenabile pe termen lung. Oamenii devin dependenţi de anumite favoruri ale Statului, în cazul în care unii bani ajung totuşi la cetăţeanul de rând, categoria omagiată în acest an prin „Anului Cetăţeanului”. Cu literă mare. Chiar dacă Statul „subcontractează” companii private, sau angajaţii lui merg cu banii respectivi „la shopping”, şi astfel „stimulează” economia autohtonă, cumpărăturile lor distorsionează grav piaţa. Ei „stimulează” sectoarele economice pe care, cu banii proprii, cetăţenii niciodată nu le-ar solicita în aceeaşi măsură, cum ar fi sectorul militar-industrial, nemaivorbind de bunurile de lux şi serviciile pentru „distracţie”.
Dacă urmărim istoria Europei, continentul nu a primit „ajutor industrial” de pe Marte în timpul revoluţiei industriale. Argumentul comunist că Europa s-ar fi dezvoltat pe seama coloniilor din lumea a treia nu ţine prea mult deoarece nu explică cum o ţară fără colonii (precum Suedia) a putut deveni totuşi un motor al industrializării. Răspunsul este pe cât de banal, pe atât de plictisitor: creşterea economică reală, spre deosebire de baloanele economice sau pseudo-creşterea din „proiecte”, vine doar în urma acumulării capitalului prin economisire şi investiţii, care nu sunt făcute în sectorul birocratic, ci în companiile care produc.
Să ne imaginăm doar, câţi bani ar putea investi europenii în Moldova dacă Fiscul din ţările lor n-ar smulge impozite şi taxe de 50% şi mai mult din profiturile obţinute prin muncă.