Potrivit Monitorului Oficial din 18 mai 2023, a fost publicată Decizia de inadmisibilitate nr.45 din 27 aprilie 2023 a sesizării nr. 164g/2022 privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 2875 și 2876 din Codul fiscal.
Notă: Perioada fiscală pentru calculul impozitului pe avere, conform art. 2875 din Codul fiscal, este anul calendaristic. Potrivit art. 2876 din Codul fiscal, calcularea impozitului pe avere şi prezentarea avizelor de plată se realizează de către Serviciul Fiscal de Stat în termen de pînă la 10 decembrie pentru situaţia existentă la 1 noiembrie a anului de gestiune.
Circumstanțele litigiului principal
La 10 ianuarie 2021, persoana fizică a recepționat avizul de plată a impozitului pe avere pentru anul 2020 pentru imobilul înregistrat cu drept de proprietate la 16 septembrie 2020.
La 4 martie 2021, cetățeanul a înaintat o acțiune în contencios administrativ împotriva Serviciului Fiscal de Stat privind anularea avizului de plată în cauză și obligarea emiterii actului administrativ de modificare a acestuia, solicitând achitarea impozitului proporțional perioadei în care a fost înregistrat dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv.
La 18 noiembrie 2021, Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani, a respins ca neîntemeiată acțiunea înaintată împotriva Serviciului Fiscal de Stat. Persoana fizică a contestat hotărârea cu un apel. În cadrul examinării cauzei în apel, cetățeanul a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolelor 2875 și 2876 din Codul fiscal.
Prin Încheierea din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Chișinău a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluționării acesteia.
Argumentele autorului excepției de neconstituționalitate
Autorul sesizării susține că prevederile contestate încalcă dreptul său de proprietate prin stabilirea obligației de a achita impozitul pe avere pentru întregul an calendaristic, deși dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înregistrat la sfârșitul anului respectiv. Autorul excepției consideră că obligația de a achita impozitul pe avere apare doar din momentul înregistrării dreptului de proprietate asupra imobilului, iar la calcularea mărimii impozitului urmează a se lua în considerație data înregistrării dreptului de proprietate (16 septembrie 2020), nu perioada fiscală (până la data de 1 noiembrie a anului de gestiune). Astfel, autorul susține că este supus unei duble impozitări, pentru că a achitat anterior impozitul stabilit pentru bunurile imobiliare nefinisate pentru imobilul în discuție până la data înregistrării dreptului său de proprietate. De asemenea, autorul pretinde că cota impozitului aplicabilă în cazul său este exagerat de ridicată și nu sunt prevăzute scutiri de la plata impozitului pentru subiectele impunerii care au atins vârsta de pensionare.
În acest context, autorul excepției pretinde că prevederile Codului fiscal de la articolele 2875 și 2876 vin în contradicție cu articolul 510 alin. (2) din Codul civil și cu articolele 9 alineatele (1) și (2) și 46 din Constituție.
Aprecierea Curții
Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a articolelor 2875 și 2876 din Codul fiscal
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile contestate reglementează modul de calculare a impozitului pe avere. Potrivit articolului 2871 din Codul fiscal (în redactarea Legii nr. 138 din 17 iunie 2016), impozitul pe avere constituie impozitul aplicat asupra averii contribuabilului sub formă de bunuri imobiliare cu destinație locativă, inclusiv căsuțele de vacanță (cu excepția terenurilor), în cazul în care acestea satisfac condiții specifice. Potrivit articolului 2872 din Cod, în redactarea Legii nr. 138 din 17 iunie 2016, subiectele impunerii sunt persoanele fizice proprietari ai bunurilor imobiliare cu destinație locativă, inclusiv căsuțele de vacanță (cu excepția terenurilor), pe teritoriul Republicii Moldova. Obiect al impunerii îl constituie bunurile imobiliare cu destinație locativă, inclusiv căsuțele de vacanță (cu excepția terenurilor), precum şi cotele-părţi, a căror totalitate întrunește cumulativ două condiții: (i) valoarea estimată totală să constituie 1,5 milioane şi mai mult și (ii) suprafața totală să constituie 120 m2 şi mai mult (articolul 2873 alin. (1) din Cod, în redactarea Legii nr. 138 din 17 iunie 2016).
Potrivit articolului 2874 din Cod, cota impozitului reprezintă 0,8% din baza impozabilă a bunurilor imobile, care constituie valoarea estimată a acestor bunuri apreciată de către organele cadastrale teritoriale (articolul 2873 alin. (4) din Cod). În continuare, Curtea reține că prevederile fiscale stabilesc faptul că perioada fiscală este anul calendaristic, iar Serviciul Fiscal de Stat este autoritatea competentă să calculeze impozitul respectiv pentru situația existentă la 1 noiembrie a anului de gestiune (articolele 2875 și 2876 din Cod).
Din analiza dispozițiilor menționate, Curtea deduce că impozitul pe avere a fost instituit ca impozit unic, perceput anual, pentru o categorie precisă de obiecte ale impunerii, calculat individual.
Cât privește „dublă impozitare” care ar viza același imobil, Curtea menționează că, spre deosebire de impozitul pe avere, care se achită la bugetul de stat şi doar în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute mai sus, impozitul pe bunurile imobiliare este un impozit stabilit de autoritățile publice locale şi constituie o sursă de venit la bugetul unităţii administrativ-teritoriale. Mai mult, impozitul pe bunurile imobiliare se plătește de toate persoanele care dețin un bun imobil, pe când impozitul pe avere le este impus doar proprietarilor imobilelor cu destinație locativă care corespund condițiilor stabilite de articolul 2873 alin. (1) din Cod. Așadar, Curtea reţine că aceste două categorii de impozite sunt distincte și nu poate fi invocată dubla impozitare.
Referitor la obligația de a achita impozitul pe avere calculat pentru perioada fiscală, i.e. pentru întregul an calendaristic, Curtea reține că această măsură nu afectează în mod disproporționat dreptul de proprietate al autorului excepției, de vreme ce acest impozit a fost instituit și trebuie achitat anual pentru „deținerea” averii, nu pentru „perioada deținerii” averii. Mai mult, impozitul pe avere nu poate fi ajustat proporțional „perioadei deținerii averii”, deoarece cota acestui impozit este fixă, de 0,8% din baza impozabilă a bunului imobil.
Curtea constată că legislatorul a stabilit obligația achitării impozitului pe avere doar în privința bunurilor imobile cu destinație locativă, cu o valoare estimată totală de 1,5 milioane şi cu o suprafață totală de 120 m2 şi mai mult, iar cota impozitului constituie 0,8% din valoarea estimată a bunurilor respective. Raportând mărimea impozitului la valoarea estimată a bunului imobil în prezenta cauză și reținând obligativitatea întrunirii a două condiții cumulative – valoarea estimată și suprafața totală, Curtea consideră că aceasta nu este una disproporționată și nu afectează în mod nejustificat dreptul de proprietate al autorului excepției. Din aceleași considerente, Curtea nu poate reține nici criticile autorului referitor la faptul că norma contestată nu stabilește înlesniri sau scutiri de la plata impozitului pe avere pentru subiecții impunerii care au atins vârsta de pensionare.
Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a articolul 510 alin. (2) din Codul civil și cu articolele 9 alineatele (1) și (2) și 46 din Constituție
Cu referire la argumentele autorului excepției referitoare la contradicția între normele contestate și prevederile articolului 510 alin. (2) din Codul civil, Curtea reiterează că o pretinsă incompatibilitate între două sau mai multe norme infraconstituționale cuprinse în acte normative distincte sau în același act normativ nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare şi de aplicare a legii, a cărei rezolvare le revine instanțelor de judecată.
Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 9 din Constituție, Curtea reiterează că acest articol are un caracter general şi constituie un imperativ de ordin general obligatoriu, care stă la baza oricăror reglementări. Pentru a fi aplicabil, autorul sesizării trebuie să demonstreze existența unei ingerințe în drepturile fundamentale.
Prin urmare, în baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate nu întrunește condițiile de admisibilitate şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.
DECIDE:
În baza celor menționate supra Curtea a declarat indamnisibilă sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 2875 și 2876 din Codul fiscal.